marți, 13 iulie 2010

The last of the Mohicans - The Promentory

12 comentarii:

happyendstory spunea...

Mulţumesc, Sorin.
:)
E un alt cântec cu care rezonez profund. M-ai "ghicit" şi de această dată.
Mi se pare că cele două au ceva în comun, e o linie melodică care seamănă foarte mult. Eu am crezut o clipă că e acelaşi cântec.

Sunt curioasă tu cum îl percepi?

Momentan am puţină treabă, dar pe seară sper să îţi pot da nişte "replici" adecvate.

Şi, deşi tu nu te întreci în gesturi sentimentale, ca restul găştii, dă-mi voie să-ţi dau o îmbrăţişare prietenească.
Simt nevoia să-mi manifest recunoştinţa fiindcă postarea ta mi-a oferit ocazia să trăiesc o imensă emoţie.

happyendstory spunea...

Zâmbesc.
Melodiile postate de tine mi-au amintit de mine. Exact ce ceream în postarea de dimineaţă..."aminteşte-mi de mine".
:)
Să mai zică cineva că nu există coincidenţe minunate.

SOmeONE spunea...

Cum il percep eu? Hmmm, sa stii ca nu este usor de raspuns... E un amalgam atat de contradictoriu, in aparenta. Tragism si tristete. Fatalism... Acestea sunt insa, inexplicabil, impregnate de un mesaj datator de speranta, aproape o promisiune in care simti ca e bine sa crezi...

Iti intorc imbratisarea! Asa e, nu sunt prea spontan... Ma caiesc! :))

BlueIris spunea...

Bine ai venit!

Da, l-ai descris foarte bine.
E o tristeţe regală, ceva tragic dar grandios. O suferinţă autoacceptată, ca o menire a cărei finalitate e una fericită şi nobilă.
E cântecul călătorului singuratic, sau un fel de marş al robilor care ştiu că se vor elibera din lanţuri.

Iartă-mă, nici nu m-am gândit la "spontaneitate". Era vorba doar că eşti mai sobru şi probabil că ai motivele tale să păstrezi o anume distanţă, iar ceea ce am scris a fost o justificare. Sau un fel de scuză pentru familiarismele mele, pe care nu ştiu cum le percepi tu.
Mă temeam să nu gafez.
:)
Mulţumesc de îmbrăţişare.
Tre'i să crestez în grindă, că e prima pe care-o primesc de la domnia ta.
:)))))

SOmeONE spunea...

Eh, traim vremuri grele, suntem saraci, nu e ca putem acum sa tot dam si iar sa dam... :))
Chiar daca e greu de crezut, intelesesem din prima cum sta treaba cu "zgarcenia". Dupa cum aminteam si in alta ocazie, sunt "baiat mare" de acum... :)

Daca eu am descris bine perceptia, domnia ta vra sa zica ca esti punctul pe "i" in persoana!! Ma simt micut, micut. Stiu, contrazice fraza cu baiatul... :))

BlueIris spunea...

Am înţeles şi respect acest lucru. Mă refer la povestea cu "băiatul mare".
Îmi cer iertare dacă firea mea, mai nărăvaşă de felul ei, mă scoate uneori din "matcă" şi spun lucruri necuvenite. Limitele sunt acolo, la locul lor şi nimeni nu va forţa depăşirea lor, aşa că poţi fi liniştit.
Sunt gesturi virtuale care n-ar trebui să implice nimic mai mult.
În fine...

Acum o să merg la nani.
Somn uşor şi pe mâine!
:)

BlueIris spunea...

Şi te rog să nu te simţi "micuţ" pentru că... ai uitat? Cine e deţinătorul unor sclipiri de geniu??!!
Păi, acel poem... ce e?!!
Se poate, mon cher?!!
:))))
Se poate, dar nu se cuvine!
Vorbeam de minimalizarea unor merite!
:)

SOmeONE spunea...

He, he, din lac in put! Am trecut la iertari acuma... Stai barem sa imi pun patrafirul! :))

Eu unul, sunt foarte linistit. In fond, suntem toti niste iluzii, pe aici. Si, poate, chiar si pe "dincolo". Spirite stangaci modelate, tavalite inca umede printr-un pesmet de crezuri si afirmatii, impresii si nazuinte. Uitate afara din cuptor, coapte de soare, putine isi mai pastreaza forma, se incovoiaza si devin bortoase admirandu-si glazura imprastiata la picioare... Click to "start" - "disconect". "Good bye!" Windows was closed...

:)
Noapte...albastra!

happyendstory spunea...

:)
Dacă matale pui patrafirul, tre'i să-mi schimb şi eu costumaţia. Şi nu ştiu ce s-ar "asorta" mai bine.
(Chiar, cum o arăta haina de "mare păcătos"?)
:)

Frumos scris! Dap, prea frumos.

Ceea ce nu spui domnia ta acolo e că, dincolo de înveliş, poţi oricând descoperi ceva mult mai preţios. Ceva a cărui frumuseţe e perenă, ba chiar sporeşte în valoare odată cu trecerea timpului. La fel ca vinul sau obiectele de artă. E frumuseţea spiritului. Şi ea se oglindeşte în strălucirea şi adâncimea unei priviri, în eleganţa rostirii sau în nobleţea unui gest. Iar toate acestea nu au echivalent în nicio manifestare a formei. Fiindcă forma e perisabilă, pe când frumuseţea spiritului te încântă mereu,indiferent de vasul în care s-a cuibărit...

Spun prostii?

SOmeONE spunea...

:)
Nu, nu spui prostii. Tot de spirit vorbeam si eu. Doar ca l-am "travestit" putin. Diferenta consta ca tu te referi la spiritul spiritului (!), eu ma limitam la cel terren, cel pe care reusim cat de cat sa il guvernam, chiar si cu ajutorul subconstientului... Am avut ocazia sa constat ca nu sunt prea multe spirite perfecte, pentru fiecare latura buna, exista trei ambigue.
Acum probabil ca spun eu prostii... :)

happyendstory spunea...

Nu, nu, deloc! Te rog, continuă. Sunt chiar interesată de această teorie.

SOmeONE spunea...

Care teorie, pacatele mele?! :)
E doar o constatare de-a mea, cu pertinenta de rigoare. Lasand la o parte persoanele comune (doar pentru a face un exemplu mai elocvent si nu din dispret), istoria este plina de tipi perfect educati, dar cu firi imposibile, de comandanti de lagar de exterminare care cadeau in transa in fata unui Renoir sau a unui disc de muzica clasica, de dictatori care erau sau sunt perfecti interlocutori, distinsi si cultivati...
Iata de ce cred ca exista doua feluri de spirit, cel absolut nu poate fi astfel, chiar ca nimic nu si-ar mai avea rostul! Nu ca as fi convins, chiar si asa...

Trimiteți un comentariu

I now that's a cool one. Basically, it's the reason because i posted it. :P